† Hristos, Domnul belsugului, veseliei si plinatatii

Marime text

Nunta din Cana Galileii

Sfanta Scriptură nu dă numele celui la nunta căruia S-a numărat printre oaspeţi Domnul Hristos (se crede, îndeobşte, că va fi fost a lui Natanael „israelitul în carre nu este vicleşug”), care a constituit prilejul săvârşirii primei Sale minuni şi cuprinde semnificaţii de natură a lumina într-un chip oarecum diferit de perspectiva comună învăţătura creştină ori, mai bine zis, concepţia hristică despre viaţă (Ioan 2, 1-11).

La Cana Galileii, Hristos ni Se dezvăluie Domn al belşugului, veseliei şi plinătăţii, iar creştinismul ca întru totul diferit de un soi de puritanism posac şi mohorât, amator şi slăvitor de lipsuri, sărmănie, puţinătate, intransigenţă şi acreală, vetre stinse şi feţe aspre. Dar nu!

Domnul blagosloveşte înmulţirea roadelor, prisosul de vin, voioşia făpturilor Sale! Se încruntă numai când vorbeşte cu fariseii, Se mânie numai când îi vede pe cei care prefac casa de rugăciuni a Tatălui în peşteră de tâlhari, ori când aude judecăţile celor care nici pe ei nu se mântuie şi nici pe alţii nu-i lasă să-şi afle mântuirea.

Uşor şi logic ar fi să ni-L închipuim răspunzând Preacuratei Maicii Sale în timpul nunţii de la Cana: Ce-ţi este ţie femeie a le purta acestora grija băuturii? Destul că venirăm aici. Oare vrei să-i îmbătăm?

Nu aşa grăit-a Dommul Atoatefăuritor. După ce din porunca Maicii Sale fost-au umplute vasele toate cu apă, El preface apa în vin. Şi ce fel de vin? Atât de bun încât îl năuceşte pe nun şi desigur pe toţi nuntaşii. A lucrat Domnul ospeţelor, a binevoit Domnul mănoşiei. Şi tot astfel faptuieşte întotdeauna şi fără greş.

Totul, în pildele, învăţăturile şi îndemnurile lui Hristos, e spre bogăţie, seceriş îmbelşugat, blagoslovenie, belşug, rodire, prea plin, har peste har, răsplătire „clătinat şi îndesat şi cu vârf, iar celui ce are i se mai dă, celor ce aduc cinci ori zece talanti li se dau cinci ori zece cetăţi, pe sluga cea bună stăpânul se încinge şi o slujeşte, cel ce bine s-a purtat nu cu fărâmituri ori cu bacşiş se va alege, ci cu poftire la cina împărătească!

Nu, desigur, nu hotărât, Domnul nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra, spinii, mărăcinii, pălămida, şarpele, piatra, scorpia, uscatul. Ci strugurii, smochinele, pâinea, oul, peştele, mierea, vinul vechi şi bun.

Mesele şi ospeţele, referirile la mâncare şi băutură, la cină şi nuntă sunt atât de frecvente în Evanghelii încât, fără a ne teme de acuza de hulă, suntem îndreptăţiţi a spune că în cuprinsul lor nu se pierde nici un prilej de înjghebare a unui ospăţ şi că vorba bătrânească „întinde-te masă, ridică-te masă” nu-i – în înţelesul ei neprofan – deloc nepotrivită spre a caracteriza faţa lumesc-comunitară a purtării Domnului şi a ucenicilor Săi în relaţiile cu semenii şi cu nevoia lor de omenie şi căldură omenească.

Exemplul tipic ni-l dă pescuirea minunată. Luca (5, 6) se referă la „mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele”, iar Ioan (21, 6) menţionează că „au aruncat-o (mreaja) şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor .

Împărăţia cerurilor însăşi ce este? Spre a ilustra împărăţia cerească, Domnul (Luca 14, 16) ce altceva găseşte de spus decât de a o asemăna cu o cină mare? De cină mare este vorba şi în parabola fiului risipitor şi în relatarea celor petrecute în casa de la Betania. De vreme ce Marta (Luca 10, 40) se străduieşte cu „multă slujire înseamnă că se pregătea ospăţ mare”.

Domnul mereu Se adevereşte grijuliu de mâncare: tot spre a defini împărăţia cerurilor face pomenire de făină şi aluat: ia apărarea celor ce au mâncat, fiindu-le foame, din pâinile punerii-înainte ce se cuveneau a fi mâncate numai de slujitorii altarului ori a ucenicilor Săi, care, înfometaţi şi ei, au smuls spice în zi de sâmbătă; porunceşte a se da de mâncare înviatei fiice a lui Iair ; se preocupă în două rânduri de miile de oameni veniţi să-L asculte în pustie: să mănânce, să nu care cumva să le vină rău pe drum!

Textele evanghelice vorbesc de mila Domnului şi din toate reiese o indubitabilă, înduioşătoare şi părintească solicitudine a Sa pentru îndestularea tuturor, pe care îi va sătura din plin astfel încât la sfârşit să prisosească coşuri întregi de farâmituri. La Emaus stă la masă cu doi ucenici şi acolo li Se descoperă a fi învăţătorul lor, acolo li hanul acela modest şi la masă, unde inimile se deschid şi firile se dau pe faţă.

După Înviere, spre a dovedi că nu-i nălucă, oare ce face? Mănâncă! Aidoma şi după minunata pescuire. Hananeencei îi vorbeşte de masă, pâine, farâmituri. Pe apostoli îi ceartă şi-i previne referindu-se la pâine şi aluat. Spre a grăi cât mai pe înţelesul tuturor numeşte fericite slugile acelea pe care, venind, stăpânul lor le va afla veghind: „Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se, le va sluji”.

Şi în cazul lui Zaheu (Luca 19, 6 şi urm.), Domnul intră în casa vameşului acestuia spre a găzdui, ceea ce desigur implică şederea la masă.

Domnul intră în casa oricui (bun şi rău, credincios ori păcătos) ca să mănânce, acceptă orice invitaţie la masă, nu-i refuză nici pe farisei, până şi pe leprosul Simon îl cinsteşte cu prezenţa Sa.

Citeste continuarea

La Apocalipsă (3, 20) textul e cum nu se poate mai limpede: cum va răspunde Domnul celui care-I va auzi glasul şi-I va deschide uşa? „Voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. (De ce această repetare, de ce şi Eu cu el şi el cu Mine? Pentru a înlătura orice urmă de condescendenţă, pentru a stabili un soi de paradoxală şi mult nobilă egalitate şi frăţietate).

Bucuria e, neîndoielnic, tema fundamentală a creştinismului, ca şi buna-vestire: „Intră în bucuria Domnului tău”, se spune în pilda talanţilor. „Ucenicii se umpleau de bucurie şi Duh Sfant”, stă scris la Faptele Apostolilor 14, 52.

La Filipeni 4, 4: „Bucura-ţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă”. La II Corinteni 13, 11: „Deci fraţilor bucuraţi-vă”.

La I Telasoniceni 5, 16: „Bucuraţi-vă pururea”.

La I Petru 4, 15: „Să vă bucuraţi cu bucurie mare”.

Iar Apostolii, urmând pilda învăţătorului, sărbătoresc şi ei orice vindecare, minune şi convertire de nu cu un „ospăţ”, măcar cu o masă, o cină.

Exemplu la Faptele Apostolilor 16, 34 : „Şi ducându-i în casă (după convertirea temnicerului şi casei) a pus masa şi s-a veselit cu toată casa”. Ceea ce fac Apostolii este în deplină conformitate cu cele relatate în textul evanghelic. Zice Domnul (Ioan 10, 10): „Eu am venit ca (oile Mele) viaţa să aibă şi din belşug să aibă”. Desigur că „din belşug” se referă la substantivul precedent viaţă: nu-i totuşi mai puţin corect a tălmăci textul ca însemnând şi: să aibă viaţă îmbelşugată! Şi aceasta potrivit altei pericope cu desăvârşire limpezi, unde tot de mese, ospeţe, cine şi de belşug în general este vorba.

Astfel Matei 8, 15; „Şi S-a atins de mîna ei ( a soacrei lui Petru) şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat şi îi slujea Lui” (vezi şi Marcu 1, 31; Luca 4, 39).

Sau cum ne este caracterizat Fiul Omului de El Însuşi ? „Iată om mâncăcios şi băutor de vin” (Matei 11, 19; Luca 7, 34). E aici o intenţie ironică, o mustrare pentru cei îndârjiţi în necredinţă şi indiferenţă dar faptul rămâne. După cum şi acceptarea invitaţilor poate însemna – pe plan uman – şi sărăcia Fiului Omului Care de vreme ce nu va avea unde să-Şi plece capul, e foarte probabil, să fi suferit, El şi ucenicii Lui de lipsuri. Sau în cazul chemării lui Levi-Matei: „Si pe când şedea El la masă în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui” (Matei 9, 10; Marcu 2, 15; Luca 5, 29).

Luca precizează (5, 30): fariseii şi cărturarii întreabă: De ce mâncaţi şi beţi? În parabola fiului risipitor se face pomenire de junghierea viţelului îngrăşat, de „cântece şi jocuri” şi iarăşi ni se transmite imaginea unui ospăţ, a unei mari veselii cu aspect foarte simplu omenesc.

Dar impresia aceasta de sfinţire a bucuriilor simple, de ridicare a unor (desigur) simple metafore şi analogii la rang de semnificanti cu tâlc de semnificaţii, de voinţă a Domnului să nu-i fie confundată predania cu cine ştie ce morocănoasă, falsă, înveninată şi fariseică „virtuoasă filoşofle” a vieţii, de prefacere a ei în apăsare, întunecime şi mohoreală, se vede cel mai clar şi mai cutremurător în chiar Taina suprema a creştinismului.

Unde o înfiinţează Hristos? La o cină! Şi în ce constă ea? În mâncare (pâine) şi băutură (vin)! Şi care-i menirea ei, ce urmăreşte printr-însa Cel care a întemeiat-o?

A Se da pe Sine a fi mâncat şi băut, în vederea dobândirii dreptului de intrare la nunta împărătească, la cina cerească, acolo unde aleşii se vor împărtăşi din belşug, dar peste dar, din bucatele şi băuturile Ierusalismului celui atotfrumos.

Nu altul putea fi gândul Celui care n-a venit spre a judeca ori pierde lumea, ci spre a o mântui; spre a ne binevesti; spre a ne înştiinţa că ziua Învierii Sale este aceea în care se cuvine a ne veseli şi a ne bucura într-însa[2].

Care mai presus de orice ne cheamă să ne bucurăm şi să fim fericiţi. Urând dezmăţul, păcatul, dar nu osândind cinstita bucurie, binecuvântatul belşug, sfânta dragoste de viaţă, al cărei alt nume este Hristos: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25).

Şi mai cutezăm a contesta spiritul nunţii de la Cana? A pretinde că nu-l înţelegem? A-l considera ca întâmplător, ca excepţional, ca legat numai de ocazia unei festivităţi? Ca neluminând, nelămurind şi neîntruchipând întreaga ulterioară învăţătură?

Dintru început, de la cea dintâi manifestare a Dumnezeirii Sale, Hristos ni Se revelează Domn sfinţitor al belşugului, voioşiei şi darului!

[2] Drept care şi pune Apostolul fără a le tăgădui câtuşi de puţin utilitatea sub seninul relativităţii înfrânările de la mâncăruri şi, indirect, ascezele toate: „Nu lua, nu gusta, nu te atinge! Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare – potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti. Unele ca acestea au oarecare înfăţişare de înţelepciune în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului, dar n-au nici un preţ şi sunt numai pentru saţiul trupului” (Coloseni 2, 2l-23).

În pasajul acesta osebit de categoric (oarecare înfăţişare, păruta lor cucernicie n-au nici un preţ, numai pentru saţiul trupului iar în altă traducere: sunt tot spre măgulirea omului pământesc), puţin citat în general, Sfântul Apostol Pavel reduce nu numai prescripţiile vechii Legi, ci şi nevoinţele celor de sub Har la nivelul lor de simple exerciţii de stăpânire de sine, desigur lăudabile, dar nu soteriologice. In regimul libertăţii hristice, bucuria şi dragostea covârşesc asprimea şi continenţa întrucât devin scopuri autonome şi pierd din vedere esenţa. În acest sens trebuie, cred, înţelese şi cuvintele Episcopului Meletie al Antiohiei către acel Sfânt Simion care cu un lanţ îşi ferecase piciorul de un zid: Nu cu lanţuri se leagă credinciosul de Hristos ci cu dragoste şi cu har.Şi tot aşa grăise şi fericita Ecaterina din Sienna: nu piroanele L-au ţinut pironit pe Hristos pe Cruce, ci dragostea Sa de oameni.

Parintele Nicolae Steinhardt