Ce putere are rugaciunea, ce efecte are cainta?

ARHIMANDITUL SOFRONIE

PUTEREA CURATITOARE A CAINTEI

”Intreaga noastra viata pamanteasca, de la nastere si pana la cea din urma suflare a noastra, va arata la sfarsit ca un singur act concentrat. Continutul si calitatea ei se vor revela intr-o fractiune de secunda. Sa ne imaginam un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apa. O singura privire ne va spune daca apa e curata sau nu. Tot asa va fi si cu noi atunci cand vom fi trecut intru alt taram. Cel mai trecator reflex al inimii sau mintii noastre isi lasa urma asupra sumei totale a vietii noastre. Sa presupunem ca numai o data in intreg cursul existentei mele am avut un impuls ticalos, de moment, spre crima. Pana nu voi alunga aceasta idee din inima mea printr-un act de cainta, ea va ramane in mine ca o pata intunecata cu neputinta de ascuns.

“Ca nimic nu este acoperit care sa nu se descopere, si nimic ascuns care sa nu fie cunoscut” (Luca 12, 2). Adeseori ne mangaiem cu gandul ca nimeni nu a vazut ceea ce am facut sau nu cunoaste ceea ce gandim. Dar, daca privim la viata aceasta ca la o pregatire pentru vesnicie, daca nazuim sa scapam de petele intunecate dinauntrul nostru, atunci imaginea se schimba.

“Daca zicem ca noi nu avem pacat, pe noi insine ne amagim si adevarul nu este-ntru noi. Daca ne marturisim pacatele, credincios este El si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de toata nedreptatea” (Ioan 1, 8.9).

Atunci cand ne caim, osandindu-ne cu hotarare inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, ne curatim inauntrul nostru. Apa din pahar e curatita, fiind trecuta prin filtrul spiritual al caintei. Astfel, atunci cand ma marturisesc, ma osandesc pe mine insumi de fiecare rau, pentru ca nu exista pacat in intreaga lume de care sa nu ma fi facut vinovat fie si numai pentru o secunda. Cine nu poate fi sigur ca a ajuns cu totul liber de puterea gandurilor patimase? Si daca pentru o clipa am fost tinut de un gand rau, unde e garantia faptului ca aceasta clipa nu se va preface in vesnicie? De aceea, intrucat nu ne putem vedea pe noi insine, trebuie sa ne marturisim riguros pacatele, ca nu cumva sa le ducem cu noi dupa moarte.

Rezistenta frontala nu este intotdeauna cel mai izbutit mod de a incerca sa respingem gandurile rele sau pur si simplu desarte. Adeseori, cea mai buna metoda este de a ne opri mintea asupra “bunei socotinte a voii Tatalui” (cf. Efeseni 1, 5) pentru noi. Pentru a ne duce viata cum se cuvine, e de o importanta covarsitoare sa stim ca inca inainte de creatia lumii, am fost meniti sa fim desavarsiti. A deprecia si micsora gandul initial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un pacat. Fiindca nu vedem in noi insine, si inca si mai putin in semenii nostri, vreo virtute statornica, ne purtam unii fata de altii ca fiarele din jungla. Ce paradox este omul – contemplarea lui provoaca atat uimire si incantare, cat si consternare fata de cruzimea sa salbatica! Sufletul e constrans sa se roage pentru lume, dar rugaciunea sa nu-si va atinge niciodata pe deplin telul, intrucat nimeni si nimic nu poate priva omul de libertatea sa de a se preda raului, de a prefera luminii intunericul (cf.Ioan 3, 19).

Rugaciunea oferita lui Dumnezeu in adevar e nepieritoare. Acum si aici putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu pastreaza rugaciunea noastra in veci. In Ziua Judecatii, tot binele pe care l-am facut in timpul vietilor noastre va fi de partea noastra, spre slava noastra. Si invers: raul pentru care nu ne-am cait, ne va osandi si ne va azvarli in intunericul cel din afara. Cainta poate desfiinta efectele pacatului. In puterea lui Dumnezeu, viata poate fi restaurata in toata plinatatea sa – desigur nu printr-o interventie unilaterala din partea lui Dumnezeu, ci intotdeauna numai cu consimtamantul nostru. Dumnezeu nu face nimic cu omul fara impreuna-lucrarea omului.

Participarea lui Dumnezeu la viata noastra personala o numim Providenta. Aceasta Providenta nu este ca Destinul pagan: in momentele cruciale, noi ne hotaram intr-adevar pentru un curs sau altul al faptelor noastre. Atunci cand confruntam cu posibilitati diferite, alegerea noastra trebuie sa fie conditionata de scopul final pe care il avem in vedere: Imparatia Tatalui. Dar mult prea adeseori suntem influentati de alte consideratii vremelnice si intoarcem spatele adevaratei cai oferite noua de Dumnezeu, indreptandu-ne spre piste false, care nu ne vor conduce la zorii nadajduiti. In orice caz, orice am alege, suferinta e inevitabila. Dar atunci cand optam pentru calea lui Dumnezeu, jertfa noastra ne face asemenea lui Hristos. “Parinte, de voiesti, departeaza paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca!” (Luca 22, 42). Cand ii este dat omului sa cunoasca valoarea covarsitoare a rugaciunii, mai presus de orice alta activitate, fie pe taramul stiintei, artelor, medicinii sau actiunii sociale, ori politice, nu-i este greu omului sa-si sacrifice bunastarea materiala de dragul ragazului convorbirii cu Dumnezeu. E un mare privilegiu acela de a fi in stare sa ne lasam mintea sa zaboveasca in ceea ce este vesnic, in ceea ce este mai presus si dincolo de toate realizarile cele mai stralucite ale stiintei, filozofiei, artelor etc. La inceput, lupta pentru a dobandi acest privilegiu poate parea disproportionat de aspra, desi in multe cazuri cunoscute mie, cautarea unei libertati pentru rugaciune a devenit imperativa.

Rugaciunea cere experienta unei libertati duhovnicesti pe care majoritatea oamenilor o ignora. Primul semn de emancipare e renuntarea la a ne impune vointa asupra celorlalti. Cel de-al doilea, e o eliberare launtrica de sub puterea pe care ceilalti o au asupra noastra. Infranarea dorintei de a domina e o etapa extrem de importanta, urmata indeaproape de neplacerea de a-l constrange pe fratele nostru. Omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu, Care e smerit si in acelasi timp liber. De aceea, e firesc si normal ca el sa fie dupa asemanarea Creatorului sau – ca el sa se retina de la exercitarea vreunui control asupra celorlalti, fiind el insusi liber si independent in virtutea prezentei Duhului Sfant inuntrul sau. Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi. Lumina adevaratei vieti se indeparteaza, lasand un gol chinuitor, plictiseala sacaitoare. Viata e lipsita de semnificatie. Atunci cand prin prezenta Sa blanda in sufletul nostru, Duhul Sfant ne face in stare sa ne stapanim patimile, ne dam seama ca faptul de a privi de sus in jos la ceilalti e potrivnic duhului iubirii. Si daca dragoste nu am, orice altceva – chiar si darul profetiei, al intelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de niciun folos (cf. I Corinteni 13, 1-3).

Libertatea spirituala e un har sublim. Fara ea nu exista mantuire – o mantuire revelata noua ca indumnezeire a omului, ca asimilare de catre om a formei divine a existentei.

Este esential ca omul sa se hotarasca prin propria sa vointa libera pentru toata vesnicia. Singura adevarata calauza in lupta pentru a indeplini aceasta negraita si inalta chemare e porunca lui Hristos. Creatia toata suspina si geme in lanturile stricaciunii, asteptand eliberarea care-i va veni prin “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23). E trist sa vedem ca abia daca mai exista cineva care sa stie in ce anume consta libertatea autentica, dumnezeieste imparateasca a “fiilor lui Dumnezeu”.

In dorinta navalnica dupa vesnicie, rugaciunea intensa poate transporta atat inima, cat si mintea, pana intr-acolo, incat trecutul paleste si cade in uitare si orice gand la vreun viitor pamantesc dispare – intrega atentie interioara e concentrata asupra unui singur lucru, acela de a ne face vrednici de Dumnezeu. Pe cat de urgenta e cautarea noastra dupa infinit, pe atat de incet parem ca inaintam. Contrastul covarsitor intre propria noastra nimicnicie si maretia de nepatruns a lui Dumnezeu, pe Care Il cautam, face cu neputinta sa spunem cu certitudine daca ne miscam inainte sau alunecam inapoi. In contemplatia sfinteniei si smereniei lui Dumnezeu, intelegerea duhovniceasca a omului se dezvolta mai repede decat abilitatea sa de a-si armoniza purtarea cu cuvantul lui Dumnezeu. De aici, impresia ca distanta ce-l separa de Dumnezeu sporeste continuu. Analogia e poate indepartata, dar acest fenomen e cunoscut oricarui artist sau om de stiinta autentic. Inspiratia intrece de departe capacitatea realizarilor. E normal pentru artist sa-si simta alunecarea obiectiva fata de viziunea sa initiala. Si daca asa stau lucrurile in taramul artei, cu atat mai mult acolo unde este vorba de cunosterea lui Dumnezeirii celei necuprinse. Orice artist cunoaste chinul materializarii viziunii sale artistice. Adeseori insa, sufletul omului de rugaciune e chinuit si mai infricosator. Descurajarea care il invadeaza atunci cand se vede prada patimilor josnice il atrage tot mai adanc in inima fiintei sale. Aceasta concentrare launtrica poate lua forma unei crispari in care mintea, inima si trupul se contracta impreuna, ca un pumn strans inclestat. Rugaciunea devine un strigat fara cuvinte, si regretul pentru distanta ce ne separa de Dumnezeu se transforma intr-o acuta mahnire. Faptul de a ne privi cazuti in putul intunecat al pacatului, taiati de la Sfantul sfintilor, e cu adevarat chinuitor. (…)”.

Arhimandritul Sofronie, “Rugaciunea, experienta vietii vesnice”, Editura Deisis, Sibiu, 1998