De ce noi romanii ne uitam sfintii?
Multi sfinti au dat meleagurile noastre, dara nu s-au cautat, zicea in limba veche Sfantul Mitropolit Dosoftei cu cateva secole in urma. Din pacate pentru neamul nostru, aceasta ne(re)cunoastere si putina-cautare a mijlocirii duhovnicesti a bine-placutilor Domnului cu care impartasim aceeasi limba si acelasi sange continua in vremurile noastre. Praznuirea de zilele trecute a unei familii domnesti care a marturisit credinta cu pretul vietii lor, precum macabeii odinioara, nu a strans la slujbele din cele cateva biserici care le-au cinstit pomenirea decat o mana de credinciosi. Ne intrebam, spre mustrarea noastra, cum oare ar fi praznuit grecii, de exemplu, o sarbatoare a unui Voievod al lor, care, impreuna cu toti fiii sai, s-a facut priveliste lumii, si ingerilor si reprezentantilor multor neamuri, prin marturisirea muceniceasca a dreptei-credinte stramosesti. Multi (isi) pun problema muceniciei in aceste zile, dar putini isi cauta nadejdea cu adevarat, prin rugaciune si cinstire duhovniceasca – nu doar din vorbe bombastice – in Sfintii Brancoveni, a caror pilda sa dea Domnul sa ne putem face urmatori atunci cand ni se va cere lepadarea de credinta.
In incheierea cartii inchinate Batranului Irodion Kapsaliotul – pe care v-o recomandam din inima, nu doar pentru ca este vorba de un nebun pentru Hristos de pe taramurile basarabene -, traducatorul roman realizeaza o foarte buna sinteza a acestei ne-griji a neamului nostru fata de sfintii sai. Va aducem inainte randurile monahului aghiorit roman Gherontie, a carui intristare nu avem cum sa nu o impartasim:
“(…) Nu putem sa nu ne exprimam mahnirea ca viata Batranului Irodion nu a fost scrisa de un roman, cum ar fi fost firesc, ci de un grec, parintele Ilarion, staretul Chiliei „Sfantul Haralambie” de la Nea Skiti. S-ar putea spune ca biograful Batranului Irodion l-a cunoscut personal pe acesta si de aici imboldul de a alcatui lucrarea de fata. Dar ne intrebam: oare niciun roman – monah sau laic – nu l-a cunoscut pe Batranul Irodion si nu s-a invrednicit de binecuvantarea harului dumnezeiesc ce lucra intr-insul? E de amintit ca si mucenicia Sfantului Ioan Valahul, ca si cea a Sfintilor Brancoveni a fost scrisa pentru prima data de greci, in limba greaca, si anume de catre Ioan Cariofil, respectiv Mitropolitul Calinic, care au fost martori oculari ai muceniciei lor. Dar, oare, in multimea aflata de fata la martirajul lor, mai ales in cazul Sfintilor Brancoveni, nu se afla niciun roman? Bineinteles ca se aflau, dar niciunul nu s-a gandit sa astearna in scris mucenicia lor, nici atunci si nici mai pe urma.
Revenind la Batranul Irodion, pe care, cu siguranta, multi romani l-au cunoscut personal, ne intrebam: oare, “neavand ochi sa vada”, l-au socotit nebun sau inselat? Sau, “avand ochi ca sa vada”, au inteles ca harul dumnezeiesc lucra prin Batranul, dar ca si mine, cand am aflat prima oara de existenta acestei carti, n-au facut nimic pentru a pune in sfesnic aceasta faclie a Duhului?
Aceasta mustrare, pe care mi-o aduc in primul rand mie insumi, nu izvoraste nicidecum dintr-o oarecare tafnosenie cu tenta sovina, caci e limpede ca aceasta nu-si are rostul – Slava Domnului ca s-a gasit totusi cineva care sa dea marturie despre sfintenia vietii Batranului Irodion! -, ci din dorinta de a ne trezi, de a ne constientiza slabiciunea si de a invata ca de acum inainte sa nu mai trecem cu atata senina indiferenta pe langa marii nostri Batrani si Maici. Rascumparand greselile trecutului, ale noastre personale si ale neamului nostru romanesc, sa ne oprim deci putin din alergatura cotidiana si, aplecandu-ne asupra vietii lor si cuvintelor Duhului Sfant rostire prin ei, sa le “salvam” consemnandu-le in scris, atat pentru folosul nostru duhovnicesc, si al celor de dupa noi, cat si spre slava Dumnezeului celui Viu. Porunca apostolica avem in acest sens:
“Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu, la a caror savarsire a vietii privind, sa le urmati credinta” (Evr. 13,7), caci in felul acesta le aducem cinstirea cea dupa cuviinta si ne intraripam stradania de a le fi urmatori si fii dupa duh. Din nefericire, din pricina acestei neglijente proverbiale – ca s-o numesc asa!- a noastra a romanilor, fata de sfintii nostri, s-a ajuns ca astazi sa se vorbeasca doar de spiritualitatea rusa sau greaca, trecandu-se cu vederea atata nor de sfinti odrasliti de pamantul tarii noastre. Ba, mai mult, se considera – mai ales in Apus – ca noi nu am avut sfinti.
La sfarsitul volumului al VIII-lea al Filocaliei si in prefata la Patericul Romanesc, marele nostru teolog, Dumitru Staniloae, isi exprima astfel mahnirea referitor la aceasta nedreapta consideratie:
“Este raspandita in lumea de peste hotare parerea ca in poporul nostru n-a existat o spiritualitate traita cu totala daruire de sine si in sfintenie. Adeseori strainii se intreaba: Ce a dat poporul roman pe taramul activarii practice a crestinismului in general si al Ortodoxiei in special? Stim ca Ortodoxia s-a activat intr-o spiritualitate remarcabila la poporul grec, la popoarele slave, dar nu cunoastem ceva asemanator in istoria poporului roman. Nu se cunoaste o viata spirituala deosebita a poporului roman, cu atat mai putin specifica lui.”
In alt loc, tot el spune: “Lipsa cunoasterii istoriei noastre ii face adesea pe occidentali sa puna romanilor care merg in Apus intrebari de mare naivitate. Dupa ce acestia spun ca sunt ortodocsi, aceea conchid: Daca sunteti ortodocsi, sunteti slavi, caci greci nu sunteti, iart Ortodoxie stim ca e numai greaca si rusa. Iar cand romanul ortodox precizeaza: Nu suntem slavi, ci latini ortodocsi, occidentalul intreaba: Dar ce a dat Ortodoxia romaneasca Ortodoxiei in general? Nu se cunoaste nicio contributie a ei la spiritualitatea ortodoxa”.
Dar oare n-a facut Dumnezeu sa rodeasca sfinti si pe pamantul romanesc? Jurnalistul Ioan Kalinderu, in cuvantarea sa din 1894, sustinuta la Academia Romana, spunea legat de aceasta, parafrazandu-l pe Dosoftei, marele mitropolit al Moldovei:
“Am avut si noi romanii oameni cuviosi (…), am avut la diferite epoci oameni ilustri prin stiinta si pietate…, am avut si sihastri ducand o viata tot asa de ascetica precum cea a sfintlor din Tebaida”.
Dar ce spunea mitropolitul Dosoftei:
“Dumnezeu, Sfintia Sa, niciun neam din rodul omenesc pe pamant nu lasa nepartnic de darul Sfintiei Sale. Ca peste tot au tins mila Sa si a deschis tuturora usa de spasenie.” (Proloage, 9 iunie) Mitropolitul Bartolomeu Anania, in Viata Sfantului Mucenic Ioan Valahul, redactata de el pe cand era arhimandrit, spunea in acelasi duh cu cele afirmate mai sus:
Citeste continuarea“Multe tinuturi ale lumii s-au invrednicit sa-i faca raiului belsug de suflete alese, care pururi se impartasesc de neinserata lumina a lui Dumnezeu. Intru acestea nici hotarele neamului romanesc n-au fost mai sarace decat altele. Din duhul poporului roman au izvorat suflete ce s-au suit in ceata dreptilor; din sangele lui s-au plamadit trupuri care n-au suferit stricaciunea mortii; sub altarele lui s-au mucenicit madulare care prin suferinta au marturisit puternicia duhului intru Hristos; prin muntii lui s-au mantuit sihastri in luminata cuviosie, mistruindu-se in rugaciune, post si priveghere; si in nu putine din scaunee vladicesti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur si nestemate a pretuirii celei de obste, si-au adaugat cununa cea nepieritoare a sfinteniei. Slava lui Dumnezeu pentru darurile Sale, ca nu ne-a rusinat in fata altor semintii, lipsindu-ne de rugatori apropiati! Slava lui Dumnezeu ca si pamantul tarii noastre a revarsat imbelsugata ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mantuitoare a sfintilor nostri!”
Si daca am avut atatia sfinti, de ce totusi nu-i cunoastem? Ne raspunde tot mitropolitul Dosoftei, intr-o insemnare autobiografica, cu ocazia unei vizite facute la Kiev, in 1684, pentru a se inchina moastelor sfintilor de la Lavra Pecerska:
“Sa stii ca putine zile sunt peste an sa nu fie sfinti intr-insele de la tara ruseasca… Multi sfinti se fac la rusi si pana astazi…”; iar, putin mai departe, spune: “Dar tocmai si din rumani multi sunt, care am vazut viata si traiul lor, dara nu s-au cautat (s.n.), fara numai Daniil de la Voronet si Rafail de la Agapia; am sarutat si sfintele mostii. Apucat-am in zilele noastre parinti ‘nalti la bunatati si podvig (nevointa) si plecati la smerenie adancu: Chiriac de la Tazlau, Epifanie de la Voronet, Partenie de la Agapia, Ioan de la Rasca, arhiepiscopul cel sfant si minunat, Inochentie de la Probota…” Peste aproape doua veacuri, Mitropolitul Veniamin Costachi reformula spusele predecesorului sau in scaunul Mitropoliei Moldovei: “
Dintru toate neamurile isi alege Dumnezeu pe robii Sai, cei ce urmeaza voii si poruncilor Lui.”
Parintele Ioanichie Balan, marele cronicar al sfintilor autohtoni pe care l-a dat Biserica noastra stramoseasca, in Introducerea la “Patericul Romanesc”, lucrarea sa de capatai, ne raspunde la randu-i:
“Ne intrebam oare cati sihastri si calugari sfinti s-or fi nevoit pe pamantul nostru strabun, de-a lungul a peste 1600 de ani? Or, majoritatea acestor sfinti, sihastri, monahi, egumeni si ierarhi autohtoni au fost uitati pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu a consemnat[1] numele si faptele lor“.
Pe la 1971, acelasi cuvios cronicar al sfintilor nostri spunea in Introducerea la cartea “Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene”, care a constituit de altfel si lucrarea sa de licenta in Teologie din 1975, notata cu calificativul foarte bine:
“Calugarii si-au inteles rostul, si-au modelat viata dupa chipul lui Hristos, si-au topit inima in vapaia celei mai curate rugaciuni si s-au savarsit cu pace, implinindu-si inalta misiune de rugatori si mijlocitori pentru toata lumea. Ei n-au lasat in urma mostenitori, nici averi, nici alte opere valoroase, ci singura pilda vietii lor ne-a ramas noua, urmasilor, ca un testament parintesc peste care nu se poate trece.
Este de datoria noastra, a celor ce traim sub acoperamantul Bisericii lui Hristos si in locasurile inaltate de inaintasii nostri, sa vorbim despre viata, sfintenia intelepciunea si nevointa duhovniceasca a parintilor si fratilor care s-au savarsit, slujind cu ravna lui Dumnezeu in aceste sfinte manastiri. Este de datoria noastra sa le imita osteneala, sa le continuam rugaciunea, sa le innoim jertfa, sa le istorisim viata si sa le aprindem o candela sau macar o lumanare la capatai. Ca orice rugatori, calugarii au fost oameni singuratici, ascunsi in Hristos, foarte putin comunicativi, fara rude, fara prieteni, fara mostenitori, fara talmaci. Ei singuri si-au insemnat lapidar bucuriile ispitele, gandurile si sfaturile. Au trait fara martori si s-au ingropat fara bocitoare. De aici si dificultatea pe care o intampinam in demersul de a le cunoaste viata, de a vorbi despre dansii. Daca lucrul acesta se facea la vreme, multe nume de calugari alesi ar fi fost izbavite de uitare si poate si calendarul sfintilor nationali era mai bogat. Lamentarile nu mai ajuta la nimic. Este o vina pe care insine trebuie sa ne-o asumam si sa o rascumparam pe cat ne sta in putinta.
Dintre toate, Biserica noastra romaneasca a vorbit cel mai putin despre ierarhii, slujitorii, calugarii si fiii duhovnicesti care au facut cinste acestui popor. Se pare ca s-a scris mai mult despre cei necorespunzatori. Spiritualitatea romaneasca este cel mai slab reprezentata peste hotare, cel mai putin cunoscuta de celelalte Biserici, de aceea tocmai aceasta carenta incercam sa o remediem aici.
Iata cateva pricini ce ne-au indreptatit si indemnat sa savarsim aceasta modesta lucrare; mai bine putin decat nimic”.